Gaițele

Un spectacol de Ovidiu Lazăr Scenografia: Alina Dincă Pușcașu Asistenți regie: Alice Moisă și Matei Lazăr

Distribuție:

Mihaela Arsenescu Werner

Tatiana Ionesi

Irina Răduţu Codreanu

Andreea Boboc

Livia Iorga

Georgeta Burdujan

Dumitru Georgescu

Daniel Busuioc

Horia Veriveș

Diana Roman

Oana Sandu

Ioan Ursulescu

Robert Agape

Bogdan George Ionescu

Stefan Neagu

Detalii

„Textul lui Kirițescu pune indirect în discuție una din metehnele incurabile ale românilor: ignorarea diferenței dintre familie și clan. Familia se bazează, se construiește și se menține pe sentimente reale, asumate, trăite, pe relații autentice, responsabile, firești, de ajutor reciproc, pe răbdare și pe toleranță. Clanul are ca reguli esențiale interesul și supraviețuirea pe cont propriu. Tot sistemul de personaje, de relații și de situații din GAIȚELE stă pe terenul mereu mișcător, perfid și păstos al CLANULUI, înțeles ca matrice formală de a trăi doar pentru tine, prin tine și cu tine ca unic aliat împotriva celorlalți. Spectacolul are două planuri vizibile: unul al «gaițelor», stabile, devorante, înțepenite într-un trecut continuu care înseamnă prezent doar pentru ele, pe care și-l consumă jucând cărți, bârfind, certându-se, făcând și desfăcând intrigi uneori ieftine și agresive, cu adevărat primejdioase alteori. Își anexează sau vor să își anexeze, tropăind de implicare, terenuri, case, obiecte, rude, oameni... Celălalt plan este cel al tinerilor care fie că luptă din răsputeri să aibă o viață personală într-un context ostil (Margareta), fie că nu își află rostul și locul în perimetrul dizolvant al clanului (Mircea Aldea), fie caută să se regăsească după ce s-au rătăcit prin vămile destinului (Wanda), sau care, pur și simplu, se opun nonșalant și fățiș «gaițelor» (Zamfira). Cele două planuri se suprapun, se intersectează, se opun unul altuia, se agresează, și din toate aceste coliziuni cu scântei și/sau armonii aparente se naște râsul amplu, plânsul surdinizat, viața însăși... Am construit câteva teme/motive care intervin ritmat pe parcursul acțiunii: cearta care izbucnește brusc, constant, intens, neprevestită de nimic și care este, de fapt, un «modus vivendi» al clanului Duduleanu; cortegiul funerar care trece sau care se întoarce, mereu altfel, pentru că la urma urmei, morți sau vii, oamenii sunt și vor rămâne diferiți; telefonul care sună intempestiv, insistent, persistent, ca o chemare... și încă alte câteva teme/motive care potențează ritmurile acestei comedii cu accente dramatice și o fac adevărată, dinamică, actuală...”

Ovidiu Lazăr