LYSISTRATA, DRAGOSTEA MEA

DE MATEI VISNIEC

Regie: Zalán Zakariás

Scenografie: Andra Bădulescu Vișniec

Muzică: Hunor-Lehel Boca

Coregrafie: Alice Veliche

Pregătire muzicală: Diana Roman

Video: Andrei Cozlac

Filmări: Andrei Botnaru

Distribuția:

Lysistrata, Glykeria – Diana ROMAN

Calonice, Melina – Andreea BOBOC

Myrrhine, Eleni – Mălina LAZĂR

Lampito, Angeliki – Ada LUPU

Soţul Lysistratei – Ionuț CORNILĂ

Soțul lui Calonice – Cosmin MAXIM

Soțul lui Myrrhine – Dumitru NĂSTRUȘNICU

Soțul lui Lampito – Răzvan CONȚU

Corifeul – Horia VERIVEȘ  Mesagerul, Marc Vondervil – Constantin PUȘCAȘU

Jurnalista – Livia IORGA

Emilia Ferventès – Pușa DARIE

Cor fete: Ioana ACIOBĂNIȚEI, Mara BĂRBĂRIE, Diana FURNICĂ, Ana-Maria ȚIDULĂ, Alexandra BUDĂU

Cor băieți: Andrei SAVA, Dumitru GEORGESCU, Radu HOMICEANU, Răzvan BUJOR, Sebastian PRICOP

Atenționare! Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani. Durata : 1h si 30 min

Matei Vișniec: „Am scris această piesă în perioada decembrie 2021 – februarie 2022 cînd în presa europeană se vorbea mai mult ca niciodată în ultimii 75 de ani de un posibil război, dat fiind că Rusia avea numeroase trupe masate la frontiera cu Ucraina. Piesa mea era terminată în momentul atacului declanşat de Putin împotriva Ucrainei pe 24 februarie 2022. Scriind-o, într-un registru comic şi ca o fabulă filosofică, mă gîndeam însă la lunga perioadă de pace de după al doilea război mondial şi la toxicitatea societăţii de consum. O altă întrebare dominantă din mintea mea se formula cam aşa: oare nu cumva europenii, pe fond de pace, de societate de consum, de expansiune a industriei de divertisment şi de fascinaţie pentru lumile virtuale au uitat că libertatea trebuie apărată cu armele?

Cred că teatrul este un fel de agora antică unde, chiar şi atunci cînd rîdem copios sau ne distrăm la un spectacol comic putem reflecta împreună la teme grave. De exemplu la tema păcii şi a războiului, la tema delirului mediatic, la tema orbirii atunci cînd o comunitate se instalează în hipnoza societăţii de consum şi a industriei de divertisment şi uită că în jurul ei pot apărea ideologii toxice şi pericole existenţiale…  Europa noastră comunitară, născută dintr-o dorinţă de instalare a păcii eterne, descoperă în prezent că în faţa unei agresivităţi primitive venită dinspre Est nu dispune de suficiente mijloace militare şi de apărare, şi că trebuie să se bazeze pe ajutorul american pentru a se apăra… Ah, Lysistrata, revino, poate ne dai o soluţie!

Lysistrata lui Aristofan se juca în aer liber în teatre greceşti capabile să găzduiască între 10 000 şi 15 000 de spectatori. Acele reprezentaţii-dezbateri abordau, prin text, joc actoricesc şi expresie emoţională, problemele cetăţii. Ele mai erau şi extraordinare incitări pentru stimularea spiritului critic. Mult mi-aş dori ca şi piesa mea să trezească acelaşi elan în sufletele şi în minţile spectatorilor…”

Despre comedia „Lysistrata, dragostea mea”,  regizorul Zalán Zakariás  afirmă că aduce în prim-plan „eterna relație dintre bărbați și femei, aflată mereu la granița dintre a declara război și a face pace. Conceput pe mai multe straturi, textul, o reflecție ce are ca punct de pornire piesa cu același titlu, scrisă de Aristofan cu mai bine de două mii de ani în urmă, conține dileme ale vieții noastre contemporane. Lysistrata iubește viața și pacea, bărbații iubesc războiul, armele și puterea. Această contradicție determină femeile să declare greva sexului, constrângându-și astfel soții să renunțe la orice formă de război. Începe o nouă eră, o eră a păcii mondiale și a păcii între cele două sexe. Este cu adevărat posibil așa ceva? Ce s-ar întâmpla dacă masculinitatea ar căpăta valențe complet diferite de cele pe care le cunoaștem? Dar dacă feminitatea ar suporta și ea transformări? Am mai dori să trăim într-o astfel de lume? Dacă ar începe un război, bărbații noștri ne-ar mai putea apăra? Acestea sunt câteva întrebări la care caută răspunsuri spectacolul nostru ce se vrea a fi o oglindă a lumii în care trăim, o lume plină de controverse.”      Zalán Zakariás s-a născut pe 4 aprilie 1982, la Baraolt, județul Covasna. A început studiile în domeniul teatrului în anul 2001, la Academia de Teatru „Shakespeare” din Budapesta, pe care a încetat să o mai frecventeze pentru a urma cursurile Facultății de Teatru, secția regie, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București. A debutat ca regizor în 2004, regizând „Copiii soarelui” de Maxim Gorki pentru studenții Universității Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru de la Cluj. În perioada 2009 - 2017, a fost director artistic al Teatrului „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe, iar ulterior a preluat funcția de regizor, după care, timp de doi ani, a fost director artistic al Teatrului „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. În prezent lucrează ca director artistic al Teatrului Național Győr, Ungaria. A colaborat ca regizor cu numeroase teatre pintre care: Teatrul Național Budapesta, Opera Maghiară din Cluj, Teatrul Csokonai Debrețin, Ungaria.

 Nicoleta Munteanu Critic de teatru

Excepțional spectacolul în regia lui Zalán Zakariás, cu o scenografie ce poartă semnătura Andrei Bădulescu Vișniec, spectacol realizat după (și stând foarte aproape) de textul omonim al lui Matei Vișniec. Excepțional, pentru că e o profundă meditație asupra naturii umane, asupra spectacolului lumii reflectat în relațiile de forță care se joacă în afara și înăuntrul gineceului, pe câmpul de luptă al manifestării puterii, violenței și în bătăliile, la fel de acerbe, de pe teritoriul intimității. Pentru că e despre masculinitate și feminitate, despre ceea ce este diferit în natura noastră și despre stereotipiile construite în jurul bărbatului și al femeii, despre rolurile sociale. Pentru că deconstruiește lucid și cinic aceste stereotipii și nu lasă loc iluziilor de niciun fel, pentru că vorbește despre mutațiile socio-culturale și politice și despre consecințele lor. Pentru că oferă o imagine a lumii dintotdeauna și, în egală măsură, a lumii în care trăim, interoghează necruțător și zguduie conștiința. Pentru că pune în fața spectatorului o oglindă a timpului și a societății pe care am construit-o, a ceea ce înseamnă bine și rău, a ceea ce se face în numele binelui și al răului, a formelor insidioase prin care răul se manifestă, a pericolului ce pândește permanent, în afara și înăuntrul nostru, a somnului conștiinței și a pasivității, a manipulării, a relativizării, a alienării. Pentru că este despre ceea ce suntem și ceea ce facem. (Alecart)Lysistrata, dragostea mea e textul în care recunoaștem liniile de forță ale dramaturgiei lui Matei Vișniec din ultima perioadă, o reflectare a „obsesiilor” autorului legate de natura umană și de societatea în care trăim, o declarație de dragoste față de teatru, față de posibilitățile lui infinite și imediate de a produce o scurtcircuitare a inerțiilor de gândire și o mutație la nivel de sensibilitate, o meditație asupra istoriei, a brutalității, a manipulării. Comedia lui Aristofan e doar pretextul eșafodajului pe care Vișniec îl construiește, într-un text care păstrează întreaga forță a comediei – la fel de necruțătoare în a reda realitățile sufletului omenesc ca tragedia, apelând doar la alte mijloace, dar mai ales dimensiunea polemică, problematizantă, interogativă a spiritului teatrului antic. Textul lui Matei Vișniec devine astfel „o controversă în două acte”, punând față în față un atunci și un acum, destrămând orice iluzie legată de răul care a fost evacuat, de progresul societății, de natura umană. (Alecart)